Ce te face un părinte mai bun?!

Mă observ pe mine însămi... Constat că scriu de pe un scaun al deznădejdii, de multe ori. De fapt, cred că e mai corect spus că scriu după ce am fost în zona aceia de tristețe, presiune socială, deznădejde. Așa mă simt și acum însă parcă nu am plecat din zona aceea.
Am fost la interviu la gradinița la care urmează să frecventeze micuța noastră. Am întâlnit educatoarele de la grupă și am stat de vorbă aproape o oră. Nu aș mai fi terminat poveștile în prezența unor astfel de oameni. Vreau și eu să fiu așa! Atâta pace, liniște, cu vorbă caldă, aproape șoptită, vorbeau cu atâta dăruire, dădeau sfaturi vindecătoare... Prezența lor era parcă divină. M-a impresionat în mod deosebit blândețea și vorba șoptită, fără grabă, de parcă ar fi timp pentru tot, pentru toate, indiferent de context, indiferent de provocări....M-am simțit bine. Nu vroiam să mai plec, nu vroiam să mă opresc din a vorbi despre îngerii mei, despre experiențele atât de diferite cu fiecare, despre misiunea lor în viața mea, despre lecțiile profunde ce le primesc de la ei, dar și despre temerile mele ca mamă, despre cât de bine fac sau nu fac lucrurile astfel încât să le îndeplinesc nevoile. Nu aș fi contenit să le spun că am făcut totul și totuși am atâtea îndoieli că a fost sau nu suficient, că a fost sau nu totul bine din ce am făcut.
Am plecat....deși mintea mea a rămas acolo, la cele doua ființe extraordinare pe care le cunoscusem, care parcă aveau tot ce mi-aș dori să fiu și să am ca părinte..
Pe drum, gândurile mi s-au dus la discuția avută cu un părinte, la una din sesiunile de consiliere. Imi povestea despre ultimul concediu și experiențele cu copiii. Observam din ceea ce îmi relata , cum își alocase toată atenția și energia pentru a oferi o educație cât mai bună copiilor chiar în detrimentul lor ca indivizi. Se întâmpla în contextul în care erau în concediu cu toți. Povestind, acel tată, îmi aminteam și discuții avute cu alți părinți la fel de dornici să ofere o educație cât mai bună copiilor.
Concluzie?!.... Uităm de noi, ne neglijăm intenționat sau nu pe noi și ne îndreptăm atenția doar spre copiii noștri. Din sesiunile acestea cu părinții, de multe ori iau și eu lecții după un timp îndelung de introspecție. Si nu de putine ori am constatat că nu mănânc până nu le dau lor să mănânce, apoi stai că au nevoie de un joc, apoi mai vor ceva și încă ceva și după vreo doua ore de când au mâncat ei, ajung și eu să mănânc. Și nu odată m-am surprins că dacă ei îmi cer să le fac o prajitură sau să îi duc undeva anume sau să fac ceva, pentru ei, fac cu drag. Dar dacă e vorba de o ieșire cu prietenii sau să merg să mă răsfăț undeva în vreun fel, eu renunț repede spunând fie că e târziu, nu am timp, copiii sunt mai importanți, nu am bani etc. Cu alte cuvinte, pentru ei găsesc mereu o soluție, pentru mine nu.... Pentru ei facem indiferent cât de obosiți suntem, pentru noi de așa multe ori spunem că suntem obosiți, sau nu mai am chef sau cine știe ce alte scuze....
Ne alocâm totul, timp, energie, resurse financiare să învățăm cum să îi educăm mai bine, să îi învățăm să fie empatici, darnici, să vorbească frumos, să se comporte frumos, să fie buni la un sport sau/și la un instrument muzical, să mănânce sănătos, să nu stea mult la ecrane, îi îndrumăm să iasă în aer liber etc.
Azi te întreb pe tine și pe mine deopotrivă: cât timp, energie, resurse financiare ai alocat să te înveți pe tine să fii mai blând, mai empatic, mai tolerant? 
Cât timp și energie ți-ai alocat să te înveți pe tine să nu mai scoți nici o expresie colorată pe gură fie că picii tăi sunt sau nu sunt în preajmă?!
Cât timp și energie ți-ai alocat să petreci în aer liber, măcar să te plimbi sau și mai bine, să alergi sau să mergi cu o bicicletă?!
Când ai dăruit ultima dată, dar nu din ce ai de prisos sau nu mai ai nevoie?! Îi îndrumăm pe copiii noștri să daruiască din jucării sau poate din haine...dar tu când ai daruit din lucrul ce îți e mai drag?!
Vrem ca ei să stea atenți, focusați când le vorbim și le explicăm diverse, de fapt când le facem morală de cele mai multe ori...Tu când ai stat cinsprăzece minute sau poate mai mult să îți asculți copilul când îți spune ce a făcut sau poate să îți spună cât e de furios pe tine și că nu ai fost corect și....și....etc. 
Ne preocupă așa de mult educația lor încât am uitat cât de importantă e educația noastră...să nu uităm ca noi, părinți de azi suntem copiii care am fost educați cu palma, cu strigătele, cu povești de genul că copilul lui x e așa cuminte, bun, ascultator, bun la școală...tu de ce nu ești?.... Să nu uităm că iubirea pentru noi era o recompensă nu un bun primit de la naștere și o sursă interminabilă! Să nu uităm că a învăța bine sau a fi performant în ceva era doar din nevoia noastră de validare că suntem buni! Și cu un astfel de bagaj, AVEM nevoie să ne învățăm pe noi înșine....să iubim necondiționat începând cu noi înșine, să iertăm începând cu a ne ierta pe noi înșine, să fim blânzi și cu voce caldă începând a ne vorbi nouă înșine cu blândețe...Avem nevoie să fim buni cu noi înșine! Avem nevoie să ne validăm ca oameni  nu prin reușitele copiilor noștri ci prin victoriile pe care le avem cu eu-ul nostru interior. 
Ai grijă de tine, drag părinte! Preocupă-te de tine, de ce aduci în mintea ta, în corpul tău, în sufletul tău! Când în tine este iertare, acceptare, toleranță, iubire, bunatate cu tine însuți, va fi și pentru copiii tăi! Va fi și în copiii tăi! 
Toți putem să ne educăm copiii...dar nu toți suntem dispuși să ne educăm pe noi....
Tu ce ești dispus să faci?!....

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *