Părinţi care îşi bat copiii

Când simţi că explodezi de nervi….

Când simţi că explodezi şi ești plin de nervi, fă-ți rost de o supapă!

Ne e rușine de multe ori să recunoaștem că îngerii aceștia - copiii noştri - ne pot aduce într-o stare de nervi în care nu ne mai putem controla. Personal mi se pare de neconceput ca pot să ajung într-o astfel de stare. Mă ascund de mine însămi sau mă păcălesc spunând că sunt iritată sau frustrată dar dacă sunt sinceră cu mine, se întâmplă uneori chiar să fiu plină de nervi. Şi atunci ce fac?! Ce fac să nu strig la ei?! Ce fac ca să nu îi dau o palmă la fund celui care m-a adus în starea asta?! Şi mai mult de atât ce m-a adus de fapt în starea asta? Şi cum pot să fac să nu mai ajung în starea asta chiar dacă micuții insistă și tot insistă să mă aducă în starea aceasta de nervi?

În primul rând, noi ar trebui să nu permitem să fim aduși în starea aceasta. Așa cum spun la fiecare seminar către părinții care mă urmăresc, pentru a nu ajunge în starea aceasta, trebuie să îți găsești echilibrul acela interior. Eu recomand câțiva pași simpli, dar care dacă sunt făcuți cu consecvență , aduc îmbunătățiri extraordinare în conștientizarea stării noastre și controlul ei. Chiar dacă mă repet, voi insista asupra aspectului cel mai important și, zic eu, cel mai ușor. Anume – acordă-ti ție însuți/însăți timp! Acordă-ți zilnic măcar 20-30 minute în care să te rupi de tot și să faci ceva care îți place, ceva numai pentru tine, ceva care te relaxează, ceva care te entuziasmează, ceva care îți dă energie. Eu prefer diminețile, deși de când a apărut în viața noastră Ema, nu mai reușesc dimineața. Așa că îmi acord acest timp seara. Fie că citesc, sau fac o baie lungă, fie că merg și mă plimb pe străzile din cartier, sau merg la o cafenea să beau o cafea, îmi aloc timp să mă gândesc la mine, să meditez  la ce pot să fac singură și la ce pot să fac doar cu ajutorul celorlalți. De multe ori merg să mă plimb și ascult o muzică bună care mă energizează sau îmi ascult mentorii care mă încarcă cu atât de mult curaj și siguranță. Ascult sau mă uit la diverse clipuri motivaționale. Mă folosesc de orice mijloc, să pot regăsi puterea din mine, valoarea necuprinsă ce Dumnezeu a pus-o în mine, ca în fiecare din noi.

Ceilalți pași asupra cărora nu vreau să insist acum sunt să îți pui mereu întrebările potrivite si să îți resetezi mintea.

Astăzi însă vreau să discut cu voi despre ce se întâmplă după ce ai ajuns deja în starea aceea de fustrare, la un pas fiind să faci ceva poate nu așa de grav cât de regretabil, mai ales pentru tine, părintele. Pentru că, hai să fim sinceri, chiar și eu, care urmez cu așa multă consecvența pașii aceștia, tot mai ajung în starea aceea. Şi chiar și cei mai calmi și liniștiți părinți mai ajung în starea aceea. Aș fi ipocrită să spun că nu m-au adus și pe mine în starea aceasta de nervi. Mă rușinez recunoscând ca ei, micuții mei, îngerii mei fără pată, cei mai buni copii, perfecții, excelenții, formidabilii mei (fiindcă eu așa îi văd), m-au adus în starea aceea în care tremuram de nervi și îmi venea să dau unde vedeam cu ochii. Îmi venea să las frâu liber minții mele, și să strig la ei din toți rărunchii, poate așa s-or opri, poate așa m-or auzi, poate așa se va face liniște în casă, măcar pentru câteva minute. Și cu tristețe, recunosc, că până să descopăr perspectiva care v-o împărtășesc aici pe blog, în urma cu aproape doi ani, de multe ori am strigat crezând că e singura metodă prin care să opresc lucrurile în loc, să îl opresc pe minunatul meu Aris. El - cel care, de fapt, a fost inspirația mea începând de atunci și care e sursa mea de entuziasm acum. Sunt o fire colerică și așa cum mă entuziasmez repede, așa mă și aprind de repede. Mai sunt momente și acum când strig, mai ales pe fundalul unei oboseli cronice care a apărut de când s-a născut micuța Ema, care mă trezește noaptea, din oră în oră. De fapt e ceea ce m-a determinat să îmi pun o întrebare potrivită. Și aici am aplicat cel de-al doilea pas pentru a fi mereu conectată la îngerii mei, așa cum spuneam mai devreme. Pune-ți întrebările potrivite! Așa am făcut și eu și în loc să mă plâng că nu mă mai pot controla, în loc să mă învinovățesc cât de rea sunt că am strigat la copiii mei, am început să mă întreb - ce pot să fac data viitoare, când ajung în starea aceea, astfel încât să dezamorsez situația fără să fac ceva regretabil? M-am tot gândit la voi, ceilalți părinți care încă sunt departe de a fi ajuns la acel echilibru, și vă regăsiți poate mai tot timpul în starea aceea de fustrare și nervi. M-am gândit la voi, părinții prea stresați de ce anume puneți pe masă copiilor să mănânce, la voi cei care poate suferiți de dorul cuiva sau poate și mai rău de o boală. M-am gândit la voi cei care vă aflați în preajma copiilor, fiind triști, dezamăgiți, mâhniți că nu vă mai înțelegeți cu partenerul de viață. M-am gândit la voi, cei care poate sunteți triști și frustrați de voi înșivă că nu sunteți suficient de buni fie pentru partenerul de viață, fie pentru copii. Prin multe stări similare am trecut și eu, în drumul meu spre desăvârșire. Mai trec și acum când îmi pierd conectarea cu mine însămi. Și până să ajung în etapa de a nu mă mai enerva, a trebuit să mă gândesc cum dezamorsez, cum spuneam, situația.

Fă-ți rost de o supapă! Pe cât sună de haios, pe atât de adevărat este. Să ne gândim! De fapt, când suntem în starea aceea, suntem ca un butoi cu pulbere, gata să explodăm de nervi și gata să ne pierdem controlul. Pe undeva tensiunea aceasta trebuie să scape ca să nu pușcam, cum se spune. De aceea chiar e bună o supapă, să descărcăm tensiunea, în mod controlat, astfel încât să nu rănim pe nimeni. Așa că...găsiți-vă o supapă pe care să o folosiți în astfel de momente. Eu personal, de multe ori, mă apuc de plâns. De fapt când sunt așa frustrată, de multe ori e tocmai fiindcă îmi vine să plâng și îmi ascund sentimentele. Înainte mă feream de copii să nu mă vadă că plâng. Acesta e un alt aspect despre care vom vorbi cu altă ocazie însă. Ideea e că atunci când plâng descarc tensiunea și mă liniștesc. După ce mă liniștesc, reușesc să raționalizez și să mă retrag într-o altă cameră până îmi trece de tot supărarea și găsesc energie să discut cu copii liniștită. În timpul în care mă retrag, mă gândesc deja ce ar trebui să fac de fapt în situația expusă de copii.

Poate alții veți găsi ca și supapă să ieșiți afară din încăperea respectivă, sau sa predați ștafeta celuilalt părinte. Noi și asta facem. Avem un limbaj stabilit prin care să ne ajutăm reciproc. Când unul din noi simte că celălalt e cu vocea cu un ton mai sus, ne spunem unul altuia să vorbim cu pace și iubire. Eu îi spun soțului să meargă, poate, să facă ceva prin casă, care știu că l-ar liniști, sau cel puțin l-ar deconecta de contextul tensionat. El de multe ori vine și mă îmbrățișează și îmi șoptește – pace și iubire. E adevărat toate acestea necesită o bună conectare cu tine însuți, o bună conectare cu partenerul de viață și nu în ultimul rând o bună conectare cu copiii. Dar nu spre asta aspirăm toți?! Nu asta ne dorim cu toții?! Să fim mai buni pentru noi înșine, să fim mai buni pentru partenerul de viață și pentru copiii noștri. Pentru toate acestea, luptam cu îndârjire să fim cât mai mult conectați la noi înșine și la ființele alături de care trăim și pentru care trăim.

Concluzionând, găsiți-vă ceva la îndemână mai mereu, care să vă ajute să mai detensionați situațiile înainte să devină atât de tensionate încât să explodați. Regretele sunt prea mari după aceea și este mai greu să reparați răul făcut! Nu vă va ieși din prima dar prin exercițiu , veți reuși. Așa cum le spun eu fiilor mei când îmi spun că nu pot face un lucru sau altul – prin încercări repetate, veți reuși!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *