Copilul meu se tranteste pe jos

Copilul meu se trânteşte pe jos şi îl ia pe “nu” în braţe!

O alta zi , o alta dimineata… Ma trezesc cu noaptea in cap, ca noi mamele de altfel, asa-i?! Sa imi spal parul, sa ma pregatesc de lucru, sa pregatesc hainele la copii, sa strang prin casa , pregatesc daca mai apuc si ceva de “papi” ca imediat micutii fac ochi si vor cate ceva. Dupa baie, trezesc si pe iubitul meu partener sa ma ajute ca sa reusesc cu toate ca azi avem o zi plina si timpul e scurt si ingerii nosti au nevoie de timp si rabdare. Insa sotul deja avea planurile lui pentru dimineata asa ca nu ma prea ajuta cu nimic. Timpul tace si trece… sunt deja in intarziere si nu am terminat cate aveam de facut. Ma agit, ma supar, sotul linistit din fire, ma lasa in pace si isi vede de ale lui. Eu fierb in mine…fix azi si-a programat sa faca una si alta cand ma bazam pe el. Incepe sa se agite si el ca intarzie la birou, insistand la piciul cel mare sa lase jucariile si sa vina la imbracat ca trebuie sa plecam. El mai vrea joaca, ce altceva si-ar dori, ca doar e copil?!... Eu strig de printr-o camera, “tati ajuta-ma si tu. Intaziem si esti responsabil ca nu te-ai trezit la timp”. Il vad cum incepe sa se supere si sa isi piarda rabdarea, micutul nu se imbraca, e tot la joaca. Reusesc sa ma imbrac si eu si constat ca micutul nu s-a spalat pe dinti. Il chem la spalat, el nimic. Ma ignora, nu aude de freamatul masinutelor si de rasetele zglobi a celui mai mic incantat de frenezia cu care cel mare isi manuieste masinutele. Termin cu toate si ajung sa il vad pe piciul meu mare care inca nu e imbracat, nu e spalat pe dinti, si pe tati nervos din cale afara ca „intarziem, ca nu ma aude nimeni, ca „marele meu mic” face ce vrea el”. Sunt un pachet de nervi deja si strig la copil...”hai odata! nu auzi? cu cine vorbesc? De ce nu esti imbracat? Trebuia sa fi deja in masina gata de plecare! Haide odata! Avalansa e gata....micutul se tranteste pe jos, se apuca de plans, da din maini si din picioare, ca el vrea sa se joace, nu vrea la gradi, ca nu a mancat etc....Sotul se enerveaza si mai tare si suntem gata sa il silim ca sa il imbracam sa iesim odata afara.

Va e cunoscut acest tablou?.... Spuneti-mi, voi nu ati patit niciodata? Din afara, va place acest tablou? Care parinte nu ar critica sa vada un alt parinte strigand si punand o avalansa de intrebari si reprosuri la care nici nu asteapta raspuns, dar o face si nu se mai opreste. Copilul nu apuca sa spuna nimic ca noi strigam ba unul ba altul, nervosi si agitati. Normal ca bietul copil se inarmeaza si el cu ce are sa se apere cumva, asa ca se pune pe jos si striga si el ca asa a vazut la noi, parintii, modelele lui, eroii lui fantastici... si toata situatia escaladeaza si in final suntem in masina toti nervosi si fustrati, ducandu-ne la ale noastre cu acest bagaj negativ. Cum poate sa fie ziua mai departe decat negativa?!....

Si acum revin la momentul cand ajung sa ii vad si eu pe micut si pe sotul nervos din cale afara. Trag aer in piept, sunt nervoasa dar stiu cum se poate termina scena, asa ca incerc sa ma calmez. Il rog pe sotul meu sa iasa afara si sa ne astepte in masina, cu riscul sa intarziem. Imi asum ca e vina noastra, a mea si a sotului ca nu ne-am organizat bine, si ma opresc cu avalansa de reprosuri catre copil. Il iau in brate sa vorbesc cu el, el riposteaza si striga ca el vrea cu masinutele. I le dau in mana calm si il iau in final in brate, desi inca opune rezistenta. Ii explic ca dimineata el stie ca trebuie sa ne grabim putin ca avem o ora exacta la care trebuie sa ajungem toti. Imi cer scuze ca azi noi, parintii, nu ne-am planificat corect ce avem de facut si ca atat mai mut suntem in graba. El continua sa imi spuna de masinute. Ii spun ca inteleg si poate sa le ia cu el in masina si sa se mai joace cu ele, dar sa ma ajute sa ne pregatim totusi de plecare. S-a mai linistit putin... simt deja ca e mai degajat, nu mai da din maini si din picioruse; il imbrac in timp ce ii spun sa parcheze masinutele, pe una sa o tracteze ca e stricata, etc, incercand astfel sa intru in lumea lui, si ii spun sa mergem cu masina la service inainte sa mergem la gradi, si reusim pana la urma sa iesim din casa la masina sa ducem masinuta la service. J Suntem linistiti, m-am linistit vorbind cu ingerul meu, intre timp sotul stand singur s-a linistit si el. Pornim la drum si ii soptesc sotului ca micutul nu are nici o vina ca noi nu ne-am trezit suficient de devreme ca sa le facem toate . ne asumam impreuna si decidem ora la cere ne vom trezi a doua zi amandoi.

Cum e acum? Arata mai bine inceputul de zi? E fantastic! Pana in urma cu cateva luni, diminetile incepeau aproape intotdeauna cu primul scenariu. De cateva luni am decis ca noi , adultii suntem cei responsabil si trebuie sa ne asumam ca lucrurile sunt asa cum decidem noi sa fie. Am incetat sa mai dam vina pe el, ca dimineata nu vrea nicicum la gradi, ca ii sta gandul numai la joaca, ca nu asculta niciodata, ca totul face contra noastra, etc. Am decis sa imi rezerv mai mult timp pentru el, dimineata, sa nu il mai zoresc. Asa este, eu ma trezesc tot mai devreme decat sotul, dar e bine si asa, daca in felul acesta ne incepem ziua pozitivi si veseli. Astazi diminetile incep senin si cu voiosie, ne grabim in continuare dar micutul imi spune inca din pat ce vom face... ne imbracam , ne spalam, bem lapticul, ne alegem o masina si o ducem la service cu masina mare J.... Perfect! Mai sunt si zile mohorate cand nu are chef de nimic dar depinde numai de mine si de tati daca il vom scoate din starea mohorata sau i-o vom actiona.

Am invatat un lucru mare despre micutul meu care, des, il ia pe „nu” in brate, de altfel. Cu multa, multa, multa rabdare, daca stau de vorba cu el si ii explic odata, de doua ori, de trei ori, de o suta de ori, in cele din urma cedeaza si facem lucrurile cat sa ii fie si lui bine si mie. Problema e ca la noi se termina rabdarea prea repede... noi suntem cei care am obosit, n-am dormit bine noapte de griji, sau ne doare ceva, sau urmeaza o sedinta importanta la birou, sau se termina pampi si laptele si nu ne mai ajung banii sa le cumparam, creditele ne apasa, etc. Toate acestea ne storc de puteri si cand ajungem in fata micutilor nostri nu mai avem nici un pic de energie. Ce vina au ei, micutii?!... ce vina au ei, care de cele mai multe ori ne descretesc fruntile, si vor numai sa ne iubeasca, isi mai pun si prietenii din patut, soricelul Toto, calutul Blue si ursuletul Smily sa ne iubeasca dupa ce el , dragul nostru scump atata i-a bagat in gura ca sunt uzi numai bine sa ma pupe pe mine pe toata fata dupa ce eu tocmai m-am machiat J.

Stiu prin ce trecem fiecare din noi, sunt si eu acolo. Stresul si oboseala sunt acolo de cand am deschis ochii. Insa dimineata mi-am propus sa imi gasesc energia in ei. Mi-am propus sa aleg sa mi-o dea, nu sa mi-o ia, cum facem cei mai multi dintre noi. Mi-am propus sa ma trezesc cu o ora mai devreme, nu pentru a nu intarzia la lucru, ci pentru a sta sa imi iau energia din ei, micutii mei care imi animeaza viata. Vedeti voi....totul e cum percem lucrurile... pot sa zic ca ma trezesc mai repede fiindca micutul meu e tare lent si duc multa munca de lamurire cu el sau pot sa spun ca o fac pentru a petrece si dimineata o ora cu el, in timp ce ne pregatim de plecare la ale noastre.

Va doresc dimineti senine si incarcate de energie pozitiva alaturi de ingeri!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *