Izolarea – cea mai mare binecuvântare și cea mai grea provocare

De mai bine de trei ani sunt acasă cu picea mea scumpă, în mai tot timpul. Pe alocuri în primii doi ani din viața fiicei noastre, am stat și cu ceilalți doi îngeri ai noștri, din diverse motive. A fost timpul meu de har, să stau cu ei, să îi privesc îndelung, să îi îngrijesc și să îi țin în brațe. Am oprit timpul în loc... Am încetinit viața și m-am bucurat cât am putut de mult de tot ce mi-au adus anii aceștia, alături de copiii mei, în izolare, fără întreruperi, fără distrageri, fără telefoane, fără deadline-uri. Fără amabilități, fără obligați, m-am bucurat de ei, am plâns cu ei și pentru ei, am plâns cu mine și pentru mine și am învățat să iubesc familia mai mult decât cariera. Diminețile când nu trebuia sau nu era nevoie să plec la un job și am putut să mă cuibăresc înapoi lângă unul sau altul dintre puiuții mei, au fost cele mai priceless. Timpul petrecut întinsă pe covor iar ei rezemați de mine, fie jucându-se împreună sau uitându-se la desene, a fost vindecător. Săruturile lor pe buze ca să mă trezească când eu ațipeam după multele nopți nedormite, au fost dătătoare de viață. 

Și totuși aceeași izolare îmi apasă umerii de multe ori, mai ales spre seară. De multe ori m-am întrebat dacă am eu o problemă, dacă sunt mamă denaturată că vreau oameni în jurul meu, că vreau adulți cu care să vorbesc. 

Îmi iau prietenii la rând când nu mai pot duce singurătatea și izolarea. Îi sun, le scriu...să ne vedem la o cafea. De cele mai multe ori ajung să mă simt mai singură.  Fiecare are altceva de făcut, fie sunt prea obosiți, fie sunt prea prinși cu jobul, fie au altceva mai important de făcut. Peste o săptămână o iau de la capăt și la fel.  Mă întristez. Mă simt singură. Mă gândesc la maternitate și frumusețea ce o aduce maternitatea....dar și însingurarea ce o aduce ea. Vreau o mamă dar ea nu este! Vreau cea mai bună prietenă dar ea e așa departe! Vreau prieteni noi și am, dar parcă relațile noi nu mai au aceiași susținere, profunzime ca ceea ce am creat în adolescență. Îmi dau lacrimile de dor...unde sunt oamenii din jurul meu?! Mă îndoiesc de mine și îmi spun că nu am valoare și de aceea oamenii nu mă vor. De fapt, umplu goluri cu ce nu știu sau nu fac față să accept. Pun etichete pe o privire surprinsă, pe o vorbă spusă fără context potrivit, mă judec aspru....și apoi mă izolez și mai tare. Vine din nou dimineața și mă încarc de iubirea îngerilor mei. Le adulmec mireasma trupurilor lor fragile, îi mângâi, mă bucur de ei și conștientizez valoarea acestui timp. Opresc din nou timpul . Îi stabilesc ritmul și trăiesc cu lacrimi de bucurie și de singuratate simultan. E ciudat...mă bucur și sunt tristă în același timp. Căci izolarea și singurătatea au aceste două fețe. Sunt conștiență de ele. Trăiesc prezentul, accept timpul și vremea acestor clipe binecuvântate și totuși dificile. Ies din context, și aleg conștient să nu mă izolez și să îmi recunosc sentimentele, să mă consolez, să mă accept și să înțeleg că e doar o vreme. Va veni alta plină de oameni, dar cu mai puține zâmbete cristaline de copii. Vine o vreme pentru prieteni și relații și se duc în fundal, zumzetele îngerilor mei ce aleargă acum chicotind în jurul meu. 

Mi-e dor deja de acest timp și el nu s-a dus. Abia aștept timpul cu adulții și totuși nu aș da acest timp pe nimic. 

Oare nu orice mamă trăiește binecuvântarea izolării și provocarile aduse de ea? 

Azi te întreb... Când ai zâmbit ultima dată unei mame? Când i-ai trimis un mesaj sau o floare? Când ai chemat-o ultima dată la o cafea, la o poveste, la o seară fără micuți? Tu care ești mamă și știi cum e, când ai făcut asta pentru o altă mamă?....Eu am facut-o chiar azi. Și totuși sunt singură la o cafea și scriu. Dar de fapt sunt cu voi toate, mame, ce trăiți binecuvântarea izolării și tristețea adusă de ea....

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *