Nu ti-e rusine?!

“Nu ţi-e ruşine?!”

Nu ţi-e ruşine?!

Când am fost copil, auzeam adesea întrebarea acesta fie de la părinţi, fie de la profesori, sau de pe te miri unde mai făceam vreo boacănă. Ciudat era că nu aveam niciodată dreptul la replică, de parcă nu îmi era adresată mie, aşa încât continuam să fac aceleaşi veşnice boacăne...

Am primit des astfel de întrebari la care parcă părinţii mei nici nu aşteptau răspuns şi m-am regăsit în trista situaţie de a face la fel, cu micuţii mei, cateodată.

Copii se joacă împreună cu alţi copii la groapa cu nisip. Noi părinţii suntem arbitri, ca de obicei 🙁 , şi unul dintre micuţii mei aruncă cu nisip în capul altui micuţ. Se aud plânsete, eu jenată mă reped impulsiv la micuţul meu şi strig către el... „nu ţi-e ruşine? De ce arunci cu nisip? Iţi place? Dacă eu arunc cu nisip acum pe tine, ţi-ar plăcea? Să nu mai faci aşa ceva! E foarte urât! Uite ce plange micuţul! Gata cu joaca dacă nu ştii să te joci! Şi uite aşa, o avalanşă de întrebări la care nici nu aştept răspuns, şi o mulţime de imperative la care micuţul meu nu are nimic de spus, nu i-am dat dreptul nici să se apare, nici să işi dea cu părerea, nici măcar să spună îş isi cere scuze, fiindca nu şi-a dat seama. 🙁

Mă ruşinez să recunosc că am făcut aşa şi mai scap cuvintele pe gură şi acum deşi foarte rar. Spuneţi-mi voi, sau nu! Spuneţi-vă vouă dacă nu faceţi şi voi aşa? Cât de des o faceţi? Nu vă vede nimeni şi nu vă aude nimeni aşa că puteţi să fiţi maxim de sinceri, vi se întamplă des? Cum sună când vedeţi această scenă expusă de altul şi nu vă aflaţi voi în ea chiar acum? Aşa cum am spus, eu mă ruşinez fiindcă mi se pare aşa nedrept dacă s-ar purta cineva cu micuţii mei, aşa? Îmi vine să spun...dar măcar dă-i dreptul la replică!!! O, dar stai! Eu am fost cea care am vorbit aşa cu el. Las capul în jos... mă uit la mine...din nou am reacţionat impulsiv şi am lăsat starea mea să îmi afecteze timpul de reacţie la cele întâmplate. Aşa se întâmplă... timpul e prea scut ca noi să gândim înainte şi să acţionăm în deplină cunoştinţă de cauză şi fără convingeri eronate legate de micuţii noştri, care nu e prima dată când fac boacane.

Întotdeauna înclin balanţa către noi, parinţii, ca să nu spun că arăt cu degetul către mine şi mă apostrofez. Îmi fac o analiza mie şi întotdeauna, dar absolut întotdeauna, vina pentru comportamenul micuţilor este la mine sau la soţul meu, în ultimul caz la bunici, pentru cei care îşi lasă micuţii în grija bunicilor.

Hai să analizăm situatia ca să înţelegem mai bine ... micuţul aruncă cu nisip din mai multe motive. Ori el o vede ca o joacă, nu ştie că poate fi dăunător pentru alt micuţ. Sau un alt copil i-a făcut ceva care l-a deranjat, fapt pentru care îngerul meu a reacţionat impulsiv cu ce avea la îndemână, respectiv nisipul. În cel mai trist caz a facut-o cu bună ştiinţă, s-a răzbunat. Cu alte cuvinte i-a provocat durere unui alt copil fiindcă primul i-a provocat mai întâi sau pentru ăa a făcut doar ceva cu care micuţul meu nu a fost de acord.

În primul caz, micuţul nu ştie, aşa că nu are nici o vină, însă eu deja l-am învăţat câte ceva prin comportamentul meu impulsiv şi avalanşa de reproşuri. L-am învăţat că îmi va atrage mereu atenţia dacă aruncă cu nisip în copii. Deci dacă vrea vreodată să mă facă atentă la el va ştii cum ... şi până la a extrapola, că făcând un lucru rău îmi va atrage atenţia e doar un pas.

În al doilea caz când micuţul a reacţionat impulsiv la ceva ce nu i-a plăcut, ce regăsim de fapt?... copierea comportamentului nostru impulsiv când noi în alte ocazii am reacţionat aşa, fără să vedem înainte, de ce a făcut un lucru sau altul, în ce context şi care e explicaţia lui. Aşa cum am mai spus şi altă dată, copiii sunt oglindirea noastră.

În cel de-al treilea caz, când o face intenţionat, se răzbună. Cu alte cuvinte îl pedepseşte pe acel copil pentru ceva care îngerului meu nu i-a plăcut. De câte ori eu, tu, nu ne-am pus micuţii la colţ sau la locul de linişte? De câte ori nu i-ai luat maşinuţa lui iubită când a făcut o boacană, sau în cel mai trist caz, i-ai dat o palma la fund? Vedeţi voi?... de fapt micuţul nostru face din nou ce a învăţat, respectiv : „dacă nu faci cum spun eu, te pedepsesc” Nu l-am învăaţat să facă aşa, dar comportamentul nostru a fost cea mai bună lecţie ca el să se comporte astfel. Mai mult a învăţat că nu îi acordă nimeni dreptul la replică, aşa că nu are rost să vină să îmi ceară ajutorul în împăcarea situaţiei. Nu e prima dată când îi pun întrebări şi nu îi las loc să şi răspundă. Ca atare îi scad stima de sine la fiecare avalanşă de întrebări pe care i le pun în astfel de situaţii.

Mă ruşinez din nou fiindcă am făcut aşa de multe ori. Dar nu am ştiut ce poate să însemne asta pentru el. Îmi pare aşa rău! Azi văd astfel acea situaţie şi aş face lucrurile cu totul şi cu totul altfel. Te las pe tine, fiindcă nu eşti în bucla aceea de comportament impulsiv, să îmi scrii cum ai reacţiona acum că ştii aceste aspecte, la un astfel de context. Hai să învăţăm împreună cum să avem grijă de îngerii din viaţa noastră! Hai să privim la noi mai întâi, la nerabdarea noastră, la convigerile noastre limitative care ne impiedică să vedem ce copii minunaţi avem. Haideţi să fim mai buni! Haideţi să vedem ce facem data viitoare când micuţul nostru aruncă cu nisip, sau poate cu o piatră, sau poate cu o jucarie în cel care de altfel poate e cel mai bun prieten ... versus a ce facem noi parinţii, care îi iubim mai mult ca oricine?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *